Restanță la trăire

Suntem restanți, restanți la trăire. Înghețăm în fața unor întâmplări pe care nu știm cum doamne iartă-mă să le procesăm sau nu vrem s-o facem. Nu vrem s-o facem de teamă să nu ni se dezmembreze fiecare particulă a simțirii în durere, în neputință, în furie, în dezamăgire.

Murim de frică în fața simplului gând că o să ni se cutremure lumea toată de la plăcile emoționale care se desprind în fața întâmplărilor la care suntem martori.

Și după ce trecem de starea de șoc, înghețăm. Ne transformăm cu grijă orice trăire într-un bloc de gheață și-l încălzim cu sârguință până se topește într-un vid absolut. Și stăm așa, goi și inerți, în fața celui mai greu de procesat scenariu al propriei noastre vieți. Nu-i așa că-i mai ușor să plângi la filme?

Știi la ce mă refer? Mă refer la întâmplările alea pe care le credeai imposibile, în care ai aflat că te-nșală, că te minte de luni de zile, că a făcut fix ce-a zis că n-o să facă. Nu, nu doar iubitul sau iubita. Cea mai bună prietenă, ai tăi, omul ăla pe care-l admirai pân la cer și-napoi, soră-ta, propriul copil. Oricare om căruia i-ai dat un gram de iubire și te-a trădat. Poate c-a făcut-o cu cele mai bune intenții, dar ce știe inima despre ele?

Intențiile nu diminuează niciodată durerea.

Am făcut de multe ori greșeala de-a crede că protejez oamenii ascunzându-le adevărul, integral sau parțial. Guess what? Ființele umane preferă adevărul, întotdeauna adevărul. Greu, crud, complicat, dar adevăr să fie.

Problema cu adevărurile și realitățile însă, e că de multe ori sunt atât de greu de procesat, de-nțeles și de trăit cu ele, că le dăm block. Sunt absolut convinsă că al nostru creier are buton de block încă dinainte să existe pe Facebook. Și ca să duc metafora și mai departe, am s-o pun așa:

În fața celor mai greu de suportat evenimente din viața noastră, creierul aruncă un ochi către inimă și-i dă block înainte s-apuce să se frângă de tot.

Și uite-așa rămânem restanți la trăire. O tratăm ca pe-un task cu deadline-ul de mult depășit, pe care-l tot amânăm, dar nu uităm niciodată că-i acolo.

Mi-ar fi plăcut să închei cu ceva soluții sau concluzii înțelepte, dar zău că n-am niciuna. Așa că până o să găsesc ceva, te las pe tine să reflectezi, iar eu am să continui să împachetez în metafore restanța la o materie căreia-i știu doar titlul.

Leave a Reply