Realitate versus Realitate

Articolul ăsta nu e despre mine, articolul ăsta e pentru mine. Și poate pentru tine, dacă vrei să iei ceva din el.

Mi-am dat seama de mult că realitatea nu-i niciodată una singură și că lumea se vede diferit prin ochii fiecăruia. Cu toate astea, uit. Uit des și judec. Și regret că judec. Și-apoi judec iar. Așa că m-am gândit s-o pun pe realitate-n scris, poate-mi intră odată-n cap de-a binelea.

Ieri mi s-a părut că am avut o zi grea, obositoare și m-am plâns continuu la birou. Apoi am mers la facultate și m-am plâns și acolo că uite, domne`, cât de obosită sunt. Și cum m-am așezat eu așa pe un scaun în metrou, cu supărările-n cap și îmbufnată toată, am scos nasul din telefon pentru o secundă și-am dat de niște ochi obosiți.

Nu, nu obosiți ca ai mei, ci obosiți de plâns. Știți cum arată o pereche de ochi după ce i s-au epuizat lacrimile, dar durerea e încă acolo? Ei, exact așa arătau ochii ei. Și mă privea fix, și totuși în gol. Și-am vrut s-o întreb, dar n-am putut, căci cum să-ntrebi o necunoscută de ce a plâns? Și-am coborât.

Și m-am gândit tot drumul la realitatea ei, doar ca să-mi dau seama cât de superficială era realitatea mea, cel puțin cea de azi. Și-am continuat să fac exerciții cu realitățile, să le adun, să le scad, să le-mpart și mi-a dat constant cu virgulă.

Mi-a dat constant cu virgulă pentru că-i greu să vezi dincolo de perspectiva ta, pentru că-i mai ușor să te contrazici și s-o ții una și bună că-i ca tine. E mai simplu să te enervezi pe împiedicatul ăla de te-a călcat pe picior decât să te gândești că poate-i nedormit de griji și funcționează din inerție.

E mai simplu s-o comentezi pe gagica aia îmbrăcată-ntr-o ținută țipătoare la 8 dimineața decât să te gândești că poate ai ei părinți i-au impus toată viața ce să poarte. E simplu s-o judeci pe mama care-și calmează copilul din plâns cu smartphone-ul, când ea poate-i singură și nedormită de 3 zile.

E simplu să te uiți urât la doi bărbați care se țin de mână, e simplu să înjuri două femei care se sărută, că tu ai fost născut într-o altfel de familie. Ce-ți pasă ție prin câte depresii, nopți nedormite și procese de conștiință au trecut ei până să aibă curajul să-și asume cine sunt? Să funcționeze și ei după aceleași legi ca tine, că așa-i firesc! Doar suntem toți la fel, nu?

E simplu să faci mișto de femeile ce-au luat cuvântul în campania #metoo și să le-ntrebi „Da` și ce, credeți că o să se oprească agresorii că ați scris voi o postare plângăcioasă pe Facebook?”, fără să-ți folosești abilitatea aia numită empatie ca să-nțelegi de cât curaj este nevoie pentru a face publice astfel de întâmplări, pentru a nu-ți mai fi rușine să vorbești despre ele și pentru a nu te mai simți vinovată că au avut loc.

E ușor să te uiți urât. Că vorbim de lucruri mari sau de nimicurile de zi cu zi, e așa ușor să te uiți urât. Că tu ești tu și trăiești în realitatea ta și tu știi cum e mai bine. Dar ce te faci când te-ncalecă realitățile altora? Nu de alta, dar să te faci că plouă n-o să funcționeaze prea bine.

Deci hai să-ți prezint o amică de-ale mele. O cheamă Toleranță și e disperată să-și facă prieteni, că duce lipsă în ultima vreme. Eu am tot stat cu ea zilele astea, așa că mâine ți-o las ție. Ia-o cu tine dis de dimineață și petreceți-vă ziua împreună. Când îți răsar gânduri urâte despre cei din jur sau îți lasă gura apă să bârfești un pic, ia-o pe Toleranță de mână și ține-o strâns, poate-ți trece.

Dacă vă înțelegeți bine, posibil să legați o prietenie strânsă. Să vezi atunci viață împăcată!

A, și ca să nu fiu înțeleasă greșit, nu încurajez renunțarea la simțul critic, zic doar să ne gândim de două înainte să aruncăm cu hate și să ne punem un pic în papucii omului înainte să ne dăm cu părerea despre viața lui. 🙂

Daniel H. Tong

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *