Eșecul din bagheta magică

Încă dinainte să devin majoră, am tot citit despre secretele succesului, despre rețeta acestuia, despre ce se-ascunde în spatele reușitelor și alte minunății asemănătoare, în speranța că mă va ajuta să mă apropii cu pași repezi de mult râvnitul succes. Nu mi-a picat însă mai deloc sub privire vreun material despre secretele sau rețeta eșecului și tare rău îmi pare, mi-ar fi prins bine.

Așadar, iată-mă astăzi încercând să scriu despre acest paria al societății zilelor noastre: eșecul. De ce? Pentru că nu am întâlnit om care să nu se lovească de el și pentru că n-am întâlnit om care să nu-i poarte amprenta.

Nu știu cu ce se servește eșecul, nu știu cu ce tacâmuri se mănâncă, cu ce dressing merge cel mai bine sau cu ce tip de vin se asortează, dar i-am simțit gustul de multe ori și-am observat că-i amar de fiecare dată. Uneori poți să-l stingi cu niște optimism, alteori îi persistă aroma ani la rând.

Ca un millennial veridic ce sunt, bineînețeles că am avut parte de zeci de lecturi ce-mi promiteau că-s un om special, iar dacă muncesc mult și-mi doresc din tot sufletul, musai o să fiu exact ce vreau în astă viață. Dar iată că a dat peste mine traiul de adult și, mare surpriză, mare, nu-i chiar așa. Desigur că astea-s cele două ingrediente esențiale în a avea succes, dar nu-i bătut în cuie că vei reuși dacă le urmezi cu sfințenie.

Iar acum hai să vă povestesc experiența mea cu nefericitul ăsta. N-o să vorbesc despre nimicurile care m-au consumat pe durată scurtă, ci despre momentul pe care chiar l-am considerat și etichetat drept eșec și care continuă să mă urmărească și-n ziua de azi. „Eșecul” meu e presărat cu praf de zâne, zâmbete de copii, baghete magice și se numește Pixy Events, adică încercarea mea de antreprenoriat la 20 de ani.

A-nceput din pasiunea de a lucra cu ăștia mici de aleargă mult și n-au filtru la cuvinte și a continuat dintr-o pură întâmplare, mai exact cu o prietenă ce m-a rugat să-i țin locul în echipa sa de ursitoare. După ce am învârtit microfonul și bagheta magică pe la câteva botezuri, mi-a fost clar că trebuie să continui, dar în stilul meu. Așa că am format o echipă, am rugat-o pe mama să-și pună mașina de cusut în acțiune, mi-am dat toate economiile pe diademe și microfoane, mi-am transformat camera în sală de repetiții și s-a născut Pixy Events.

Când am început acest proiect, partea din mine care avea ceva dubii în privința lui nici măcar n-avea voce. Eram absolut convinsă că asta mi-e menirea: să lucrez cu copiii, să formez și să fac parte dintr-o echipă aducătoare de zâmbete în universul celor mici și să pictez cu magie. Credeam atât de tare în visul meu, încât i-am convins și pe alții să o facă. Plănuisem foarte bine traseul de dezvoltare, vizualizasem transformarea de-a lungul anilor și eram sigură că Pixy va ajunge un om mare.

Am muncit pentru asta, am renunțat la weekenduri și am rărit ieșirile la cafele pe care le iubesc atât de mult. M-am împrietenit cu oboseala, căci eram studentă în anul II și mai aveam un job part-time. În primele luni am fost foarte motivată, aveam un vis și credeam că nu-mi stă nimic în cale. Cu fiecare obstacol însă, entuziasmul meu pălea un pic. Fiecare „nu” își punea semnătura asupra curajului meu. Nu aveam resursele materiale necesare pentru a face totul la nivelul pe care mi-l doream, mi-a fost tare greu să găsesc oameni pe care să mă pot baza în totalitate și nu aveam nici măcar caleașcă magică pentru zâne.

Așa că, după vreun an de zile, oboseala, lipsa resurselor, nervii manifestați prin reprize de plâns în hohote și stresul continuu au făcut ca pasiunea mea să se transforme din bucurie în frustrare și iată-mă într-o dimineață de duminică, așezată pe pat, cu costumul de prințesă pe mine și cu „trusa magică” la picioare, căutându-mi motivația de a pleca la ziua de naștere a micuței Sofia.

N-am găsit-o. Am plecat fără ea.

Când am ajuns și am dat de ochii plini de sclipire și admirație ai Sofiei, care-și pierduse pentru o clipă glasul când a realizat că regina Elsa este invitată specială la aniversarea sa, m-am simțit o adevărată impostare. Și-atunci am știut: până nu-mi regăsesc entuziasmul și nerăbdarea de a vedea acei ochi sclipitori, nu am voie să mai practic animația pentru copii.

Și m-am oprit. Am declarat întregul proiect un eșec, l-am împachetat frumos în regrete atârnate de-o panglică aurie și am refuzat să mai vorbesc despre el. Mă lovea puternic fiecare „dar de ce te-ai oprit?” și mi-era frică să încep orice alt proiect. M-am simțit slabă și m-am îndoit de abilitatea mea de-a face lucruri mărețe.

Astăzi încă mi se strânge un pic inima de fiecare dată când văd rochiile sclipitoare ce atârnă pe cuierul din camera mea, dar sentimentul e cu totul altul. Nu mai văd un eșec în ele, ci o experiență. Mi-a luat ceva timp să realizez asta, căci e greu să arunci o privire în ansamblu când ești atât de prinsă de propriile gândurile, dar iată că se poate.

Și uite așa mi-am scris propria rețetă a eșecului și am descoperit care-i cel mai important secret al lui: modul în care-l privești. Da, am avut un vis; da, am crezut în el; da, am muncit pentru el; da, a funcționat; da, a eșuat; da, m-a format. Căci, de fapt, eșecul nu-i despre faptul că nu poți, eșecul este despre faptul că încerci, că vrei și crezi. Eșecul te formează, te întărește și te învață. Eșecul nu-i o înfrângere, eșecul e doar o lecție.

Așadar, mergeți de eșuați, doar așa o să creșteți.

2 comments

  1. Cosmin

    Nu cred ca proiectul asta poate fi catalogat ca un esec, pur si simplu ti-ai dat seama ca nu mai reprezinta o satisfactie si ai decis sa renunti sa continui, mai ales stiind cata munca si stres presupune. A fost o decizie indrazneata si tocmai de asta nu merita a fi numita experienta un esec. Just my two cents.

    1. Miss Mentă Post author

      Cosmin, știi povestea cu ochii privitorului. Abia la un an după ce am încheiat capitolul acesta, mi-a devenit oarecum ușor să vorbesc despre acest subiect și să înțeleg că a fost o experiență, nu un eșec.
      Dar când ești nevoit să-ți oprești visul și când te chinuie gândul că poate nu te-ai strădui suficient de tare, e cam dificil să vezi dincolo de eșec.

      Mă bucur oricum să înțeleg și cum se vede prin ochii altora. 🙂 Zi cu soare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *